A fii… tu?!

hamlet

Celebrul Hamlet al și mai celebrului Shakespeare s-a trezit într-un moment de solitudine și disperare în care a zis: “ A fi sau a nu fi?”.

De aici a pornit totul. De atunci războiul aprig pe care omenirea trebuie sa-l poarte cu ea însăși, s-a întețit.

S-a gândit cineva că poate săracul Will (Shakespeare) a avut în minte cu totul și cu totul altceva când a scris faimoasa replică?

Da? Nu?

Ei bine, eu am presupus că se gândea la următoarele:

1. “ A fi sau a nu fi”…mâncare în frigider, sau ma rog, camară, ce o fi avut el acolo…

2. “ A fi sau a nu fi”… o sumă de bani în portofel…

3. “ A fi sau a nu fi”… cald afară…da,da, te cam gândești la asta, din când în când

… și cel mai important:

4. “A fi sau a nu fi”…eu ( adică el, Hamlet, sau Will, în cazul lui).

 

Scurt și la obiect: după ce te chinui o bună bucată de vreme să descoperi cine ești, ce faci, de ce, pentru ce… ș.a.m.d, apare Hamlet care îți dă toată viața peste cap și care te face să îți dai seama că… ai greșit și trebuie să o iei de la capăt.

Ideea pe care mă bazez acum constă în faptul că: este îngrozitor de greu să mai fii…tu.

E foarte ușor în schimb să fii profesorul, fotbalistul, cântărețul/cântăreața sau actorul tău preferat.

Așadar, cu toții preferăm să fim altcineva: e mai simplu, e mai lejer, e mai la îndemână.

Mai mult decât atât, prin această imitație de foarte proastă calitate (de cele mai multe ori) reușim și o mare performanță: să transformăm idealul, modelul în… nimic.

Yeeeeey! 1-0 pentru noi, și nu o spun într-un sens bun.

Am auzit acum ceva timp această expresie:

Adevărul despre adevăr este că… doare. Așa că mințim”

Urăsc să spun sau să admit asta, dar n-am încotro. Dar, oare mințim și ne mințim pentru că vrem să fim mai buni și să ne urmăm, așa zisul model? Sau pur și simplu nu mai știm cum să fim noi, așa că încercăm să ne regăsim în…”plastice”?

three models

Pe de altă parte, am uitat să pun la colț cel mai important cuvânt pe care l-am tot repetat pe aici: modelul. Care? Cine?

Când eram mică, știam atât: modelul = domnișoara de la TV care merge pe un podium și prezintă o rochie hidoasă (în 90% din cazuri). Și asta era. Asta însemna.

De când am transformat “păpușa” de la TV într-un…ideal?

Aaaa, da: de când am început să realizăm că Hamlet a avut el un sens când a zis ce a zis, și am început să ne… panicăm.

Cred că e în firea umană să aleagă întotdeauna calea cea mai ușoară (vorba aia: între a merge pe jos și a merge cu mașina, mulți preferă a doua opțiune).

Mai cred și că puținii oameni care își dau seama, la un moment dat, cine sunt cu adevărat, se ascund în dulapuri sau în peșteri, negând faptul că au reușit să își spună: ăsta sunt eu. De ce? Poate din cauza aceluiași sentiment de… panică? Sau poate pentru că după ce ai descoperit că ești altfel, e destul de greu să te descurci mai apoi într-o societate care trăieste după… modelul acela, facil, la îndemână.

Nu mă înțelegeți greșit. Etalonul până la urmă, e bun. Ce ne-am face dacă nu ar exista un etalon în ceea ce privește… designul de haine?

Oooo, Doamne. Panică!!!

Vedeți? Ar fi oribil.

 

Deea

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s