Între muze și tehnică – ce am scris și ce scriu

Atunci când m-am apucat de scris, sau mai bine zis, atunci când mi-am descoperit pasiunea pentru scris, ideile, întrebările și subiectele curgeau grămadă în mintea mea de liceană. Nu știam de unde vin sau de ce, tot ce știam era că nu voiam să le opresc. Mi se părea uluitor cum degetele începeau să se miște pe tastatura calculatorului aproape fără voia mea, lăsând în urma lor mii de cuvinte, propoziții sau fraze care mai de care mai… ciudate (într-un sens bun, bineînțeles). 

Pe moment, nu înțelegeam cum de am atât de multe lucruri de spus și cum de am și răbdarea de a le așterne pe hârtie.

Atunci și acolo, în primii ani de tastat, de mâzgălit și de butonat telefonul oriunde și oricând (în lipsa oricărui alt mijloc pentru așternut cuvinte), căpătasem încrederea, voința și entuziasmul unui mic… scriitor în devenire.

Odată cu trecerea timpului prioritățile mi s-au schimbat, timpul dedicat scrisului s-a micșorat iar, într-o dimineață oarecare m-am trezit brusc întrebandu-mă:

– Unde a dispărut acea doză interminabilă de inspirație pe care o aveam cu câțiva ani în urmă? Am pierdut-o pe la vreun concert? Am uitat-o în metrou? Sau pur și simplu și-a făcut bagajele și m-a părăsit, sătulă fiind de nenumaratele întrebări existențiale pe care le tot așterneam pe fiecare bucățică de hârtie?

Am să dau puțin la o parte din peisaj persoana mea (de care unii probabil v-ați săturat… sau nu?) și am să fac o călătorie în trecut, în Grecia Antică mai exact.

Și uite așa am să ajung la “bunii mei prieteni” filozofi (că tot îi studiez, din nou) Platon și Aristotel. Cum vedeau ei lucrurile?

Ei bine, “amicul” Platon îi considera adevarați artiști numai pe aceia care erau “vizitați de muze” și care creau numai sub inspirația unor zeități, fiind posedați de o anumită „nebunie”.

Pe de altă parte, “prietenul” Aristotel îi considera net superiori pe acei scriitori ce se ghidau după o anumită tehnică și logică, considerând că “poeții vizitați de muze” își pot pierde oricând…inspirația.

Concluzia? Am dus mult prea multe lupte cu acești domni ca să îi mai contrazic pe vreunul dintre ei, așa că am să intreb doar: cum e mai bine (din orice punct de vedere vreți să priviți lucrurile)?

Când m-am apucat de scris, inspirația venea din orice și de la oricine: de la un concert (în mare parte), de la oamenii din jur, de la mama, tata, de la claxonul unei mașini în intersecție, de la tanti care vindea covrigi în stația de tramvai etc.

La un moment dat, lumeaîinconjurătoare s-a oprit pentru mine, nu mai avea sens; așa că pentru o bună bucată de vreme m-am lăsat păgubașă, am închis pagina de word și am aruncat hârtia, pixul și telefonul în cel mai adânc buzunar al ghiozdanului. Tind să cred că pe atunci mă aflam, fără să îmi dau seama, în lumea lui Aristotel: aveam logică, tehnică însă… cam atât.

După luni de stagnat, ceva s-a întâmplat. Subconștientul meu a făcut o conexiune între “filmele” pe care le aveam în minte ascultând muzică, pasiunea mea pentru cinematografie și… scris.

Și astfel, undeva în acest mare univers, s-a născut o muză care a început să-mi dea bătăi de cap. Acum, nu mai am tehnică, nu mai am logică însă am ACELE momente când miliarde de imagini dau năvală peste mine și vor cu orice preț să le ajut să iasă la lumină (îmi pare rău pentru Aristotel, dar se pare că Platon e mai aproape de sufletul meu). 

Partea proastă în toată această ecuație? Muzele nu vin atunci când ai un deadline sau atunci când îți propui “astăzi trebuie să scriu”, ele, ca și oamenii, apar fix atunci când nu te aștepti… și credeți-mă pot trece zile sau luni de așteptare.

Așadar, dacă stau mai bine să mă gândesc, am greșit: nu mi-am pierdut sau uitat inspirația nicăieri. Oamenii nu își pierd pur și simplu acest dar, mai mult decât atât, prostia conform căreia unii oameni au mai multă inspirație decât alții este, cum am mai zis, o prostie. Avem cu totți câte o muză, acolo, undeva.

Iar în caz contrar, avem cu toții puțină tehnica și logică.

Nu știu sau nu știm cum e mai bine. Nu cred sau nu credem că există un mai bine sau mai rău. Până la urmă suntem oameni și orice facem este o forma de artă, o mică sau mare creație.

Iar cand vine vorba de artă, Aristotel și Platon “mi-au zis” că nu putem și nu avem ce discuta; așa că să fac bine să inchid pagina de word și să închei frumos articolul – cică și inspiratia are o limită, dar asta e altă discuție….

Deea

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s